bad mood

ma bate gandul sa inchid aceasta caricatura de blog si sa pun de- unu nou. unu nou in care sa "strig" tot ce-mi trece prin cap. si mai ales sa urluuu. pentru ca aci nu se poate. nu s-a putut si n-o sa se poata nicicand.
 
 
pe
care
am
baut-o.
 
 
 
 
good bye.
 
happy birthday .
 
 
 
 
 
 

When Harry met Sally

Mi-am adus aminte de acest film speaking of automn si trebuie sa mai sparg o buba, pentru care deocamdata incerc sa strang si cateva pareri la cald :)
 
 
 
abia astept sa abereeeez!!!

Automn in New York

Din zecile de filme americane vizionate am prins drag de o anumita atmosfera de toamna surprinsa destul de bine in majoritatea cadrelor, indiferent de subiectul filmelor.
 
Central Park cu al sau spectacol roscat -auriu al frunzelor tomnatice m-a impresionat
 
 
Mi-au placut intotdeauna zonele rezidentiale , cu stradutele lor dintre casute sau vile cochete, stradute intotdeauna curate, maturate doar de frunzele ingalbenite.
 
Totul uscat, fara ploi, fara mizerie, fara noroi….
 
Am invidiat toamna aceasta colorata cu melancolii, nu cu depresii.
 
Toamna blanda. Toamna in care poti purta palton dar si pantofi cu toc.
 
Ei bine, anul acesta am avut parte de o prima toamna made in USA (movies, at least).
 
Placut. Dar, nu va suparati, iarna cand vine?? Nu invidiez deloc Craciunul-american-cel-fara-de-zapada….
 
 
 

“Mila voiesc, ci nu jertfa!”

Zilele trecute pornind de la o recomandare a unui site/articol, am dat peste un alt articol, care m-a impresionat.
 
E din nou legat de mila=compasiune=empatie.

The Loss of Empathy in Japan?

Posted by The Situationist Staff on May 21, 2007

That is a question examined in Its All About Me: Have Todays Japanese Lost Their Empathy ?, an article published in Sundays Yomiuri Shimbun, Japan s largest circulating newspaper. We have excerpted portions of the article below.

* * *

There is widespread concern today that traditional Japanese modes of behavior and thought are breaking down.

The governments Education Rebuilding Council considers the collapse of ethical standards among students to be one of the biggest problems facing the country. In response, it is likely to propose that ethics be taught as a regular subject at school.

However, traditional mores are faltering in other ways, too, and the public has various opinions on how to rebuild them. In this article we look at some examples of moral decline, as well as peoples efforts to rebuild the high ethical standards that they feel have been lost.

* * *

Pianist Izumi Tateno, 70, had lived in Finland for years. But he returned to Japan for the first time in 40 years after suffering a stroke in 2002. He came back to Tokyo for rehabilitation, but was shocked by the changes to the megalopolis.

When he walks along a crowded Tokyo street, the pianist finds that he is never offeTokyo Rush Hourred help, despite his obvious difficulty moving his right leg, which was partially paralyzed due to the stroke.

Most Tokyoites have headphones clamped over their ears, he notices, as if trying to build barriers around themselves as they listen to their favorite music.

Tokyo has become a society where emotional ties between people are very weak, Tateno said.

* * *

The Japanese once were said to hold altruism in high regard, but that may no longer be the case.

Yoshimasa Nakazato, professor emeritus at Toyo University, has been researching altruism among the Japanese.

In one of his experiments, Nakazato, a social psychologist, has measured the degree of compassion for others by getting primary school students to play a game, then studying how winners used the game chips they gained.

Japanese Children Playing GameReviewing the records of such experiments going back to the mid-1980s, he says 80 percent of winning students used to give some of the chips that they won to the losers . However, after the late 1980s, the percentage suddenly dropped to the 40 percent level.

My concern in those days was that our society would become a very brutal place in the future if we left such problems unattendedand I see signs that this is coming true, Nakazato warns.

 
tinand cont ca fenomenul apare intr-o societate in care nu se pune chiar problema saraciei, care sa imprime o mentalitate de tip "mila mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima", ma intreb de unde vine aceasta rupere de exterior…aceasta tendinta de a trai "cu castile pe urechi"?
aceasta lipsa totala de ceea ce crestinii numesc mila, si careia io o sa ii zic compasiune sau mai degraba i-as zice "comsimtire"…?
 
este intr-adevar ciudat sa observi ca japonezii sunt mai putin empatici, tinand cont ca Japonia de acum s-a cladit dintr-o mare suferinta, dintr-o mare compasiune, si implicit dintr-un mare sacrificiu, intins pe vreo doua generatii…
 
Sunt de fapt doua lumi rupte temporal. Sentimentul empatic nu poate transcende timpul decat in anumite situatii poate..
 
Cred ca daca generatiile viitoare sunt ferite de povestile de groaza ale istoriei parintilor si bunicilor, ele nu isi vor asuma niciodata acea istorie, nu vor avea nimic in comun cu acea istorie la nivel afectiv.
 
Nu pot sa nu observ asta si in cazul istoriei noastre de data relativ recenta. Nimic din ce s-a intamplat la nasterea unui roman de 20 de ani nu mai poate vibra in inima lui.
 
Este bine, este rau?
 
E bine pentru ca (poate) nu te incarci la nivel constient cu karma stramosilor, este rau pentru ca dispare orice urma de compasiune fata de o familie pe care nu o intelegi. Niste chipuri pe cruci. Total straine. Niste oameni pe strada, total straini.
 
Sacrificiul lipsit de compasiunie (de intelegerea la nivel empatic a celuilalt) probabil ca isi pierde din semnificatii. Pe de alta parte, compasiunea netranspusa in sacrificiu probabil ca se transforma in vina prin simpla constientizare. Poate de aici vine aceasta inghetare a sufletului, a oricarui sentiment de mila. Daca nu pot/vreau sa ajut, atunci de ce sa imi deschid inima? ca sa ma incarc cu un "pacat"? atunci mai bine ma rup sufleteste de cei din jur, inghet comunicarea, reprim orice emotie, si asa raman cu constiinta impacata…. ("iarta-l, Doamne, ca nu stie ce face")
 
orice farama de mila a devenit cumva de prost gust, total "ne" trendy….
 
 
 
 

Fetite dulci ca-n Bucuresti – in toata lumea nu gasesti!

Sunt femei atat de frumoase in

Romania

! Si mai ales atat de multe!!

Sunt atat de frumoase, atat de perfecte, incat as jura cu mana pe inima ca realitatea este leit croita dupa visele si imaginatia noastra.

Pe undeva, cumva cred ca fiecare generatie si fiecare neam isi plamadeste stilul de frumusete (masculina, dar mai ales feminina).

O sa auzim de multe ori babute care sa exclame eh, cand eram eu tanara alergau barbatii dupa mine ca nebunii. Si iti arata poze din tineretile lor. Nu sunt urate. Nu sunt nici frumoase. Dupa standardele tale. Si te intrebi ce naiba gaseau la ea barbatii din tineretile ei?

Nu vreau sa intru intr-o discutie pe tema canoanelor de frumusete.

Am doar aceasta senzatie ca femeile din fiecare generatie sunt plamadite fix dupa gustul epocii.

Imi simt frumusetea apusa nu doar pentru ca nu mai am imaginea din tinerete, ci pentru ca acea imagine suprapusa pe 10 pustoaice de acum, cade undeva pe locul 11. Si fara pic de modestie pot spune ca printre femeile anilor 80 picam bine macar pe un loc 5 sau chiar 6.

Or, domnitele de acum au poponete si torsuri sculptate in ciuda oricarei pofte , special gandite pentru a adaposti maiestuos tatuaje fine.

Boiuri mladioase, fragile, dar bine definite si cu forme ferme.

Si aici ma refer strict la frumusetea proaspata, nu la domnitele care arata la 38 mai bine ca la 28, gratie noilor tehnologii de infrumusetare si emanciparii evidente din ultimii ani.

Frumusetea se revarsa in valuri pe strazi, prin scoli si birouri (ca fabrici nu prea mai avem).

E un fel de inflatie de frumusete.

Frumusetea femeii era mai mult apreciata in trecut pentru ca era rara.

Fenomen care probabil este inca prezent in alte tari. Dar nu la noi.

La noi vin toti strainii atrasi de un paradis sexual sau macar vizual. Nu stiu daca vom bate Thailanda , ma indoiesc, daravem sanse

 
Glorie frumusetii plaiurilor mioritice!

 

trenul galben fara cai

Am calatorit cu metroul zilele trecute dupa o lunga perioada in care nu prea am facut-o.

De 8 ani merg mai mult cu taxiul, si nu stiu daca in toti acesti ani am avut 4 ocazii de a merge cu metroul, iar aceste ocazii s-au ivit la ceva distanta una de alta.

 

Pastram o amintire anume despre mersul cu metroul si am fost realmente socata sa vad cum e acum.

Nu ma simteam de parca as fi venit din alt oras sau alta
tara
sau alta planeta, ci ca parca as fi coborat din alt timp.

 

Am mers de cateva ori cu noile trenuri, nu stiam ca fusesera implementate si pe magistrala ce duce spre capatul meu de Bucuresti.

 

Am fost surprinsa de aglomeratia infernala, cum probabil ar fi un om care ar circula in traficul suprateran dupa 8 ani in care ar fi fost plecat din capitala.

 

Am fost surprinsa de multitudinea de reclame (bannere pe coloane, televizoare peste tot), dar si de plafoanele lipsa din pasajul de la Unirea, lasand vederii starea precara a tavanului si dezvaluind riscurile la care ne supunem zilnic (cam aceleasi riscuri la care ne supunem cand mergem pe trotuar pe sub balcoane care mai au putin pana sa cada).

 

Am fost surprinsa de galagie (cand eram in liceu si mergeam in fiecare zi lumea in metrou era mai tacuta).

M-a surprins gradul de tehnogizare: se poate vorbi la telefon si in metrou (stiam asta, dar nu ma asteptam sa vad lumea vorbind, nu stiu de ce), toata lumea cu mici bobite aducatoare de armonie in urechi, palm pads si alte device-uri ingenioase pe care le are tot romanul.

Display-urile afisand urmatoarea statie si mijloacele de transport de la suprafata, vocea robotic-senzuala care anunta statia urmatoare vs. vocea mecanicului de tren din trecut.

Manerele din cauciuc la care abia ajungeam in trecut si care chiar disparusera au reintrat in design-ul noilor trenuri. Nu stiu daca sa ma bucur ca a disparut bara de deasupra scaunelor. Cea in care unii dadeau cu capul. Cea de care daca se sprijinea cineva aveai senzatia ca iti ia putinul aer, trezind micul claustrofob din fiecare.

 

Cea mai ciudata reactie si senzatie a fost aceea de a fi in permanent in contact cu cineva, si acest lucru sa fie absolut firesc.

Calatorind in mica mea cutiuta galbena, m-am dezobisnuit sa fiu in permanenta atingere cu ceilalti, asa cum in trecut calatorind doar prin subteran uitasem de imaginea de la suprafata a orasului.

You win some, you loose some.

 

Mi s-a schimbat si felul de a observa oamenii. Mergand cu masina prindeam chipurile fugar, sub forma de poza o fata ingandurata in autobuz, o mama si un copil la trecerea de pietoni, o batranica intr-un tramvai, un sofer cu nerv. Portrete de cateva secunde.

 

In metrou ai senzatia ca ai timp, ca timpul trece mai incet, chiar senzatia ca nu te grabesti asa tare. Nu mai percep oamenii in tablouri de cateva secunde, ci in cadre largi si lungi.

 

Perceptia cand merg cu taxiul e ca lumea sta pe loc iar eu trec repede prin tot. Cea de la metrou e inversa : fiind un om care uraste sa urmeze miscarea turmei, dar avand totusi aceeasi directie cu a turmei singura diferenta pe care o pot face este ruperea/schimbarea de ritm. Sunt omul care nu se grabeste cand toti se grabesc. Ca atare perceptia este aceea ca este un univers care se misca in jurul meu, iar miscarea mea fiind abia perceptila, uneori chiar am senzatia ca stau pe loc.

 

Cred ca o sa ma mai dau cu metroul o data.E cam sport extrem , dar merge.

kestii-trestii

ieri am trantit de un minisondaj printre amici, colegi, amicii amilor si amicii amicelor.
 
Intrebarea suna cam asa: "Daca iubita/iubitul te-ar insela – ai vrea sa stii, sau nu?"
 
Sondaj facut pe 10 femele si 10 masculi.
 
Scor comun: 4 Da, 6 Nu
 
Concluzie: esantion mic, rezultate ciudate.
 
Comentariile unui tip: "so, ignorance really IS a bless"
 
Comentariile unei tipe: "pai e cam ca la accident de masina, nu e bine sa te uiti, stii ca nu e bine, dar te uiti". "eu acum as alege sa nu stiu. sincer. dar trebuie sa afli o data ca sa ajungi la concluzia asta".
 
imi place. o sa mai pun de un sondaj :)
 
 
 

this is the first day from the rest of your life

nu tin un jurnal. nu mai tin.
asta e o zi pe care vreau sa o marchez undeva.
day one.
day one of something.
 
am toastat, am baut o bere, am ascultat-o si pe zaluda asta de Katie Tunstall si pe alte freaks, si acum, gata, ma culc.
 
Yes, tomorrow IS another day, biatch!
 
The Queen is dead, long live the Queen!
 

KT Tunstall – Saving My Face Lyrics

See The Look On My Face
From Staying Too Long In One Place
But Every Time I Try To Leave
I Find I Keep On Stalling
Feel Like A Big Old Stone
Standing By A Strength Of My Own
But Every Time The Morning Breaks
I Know Im Closer To Falling

Im All Out Of Love, All Out Of Faith
I Would Give Everything Just For A Taste
Everythings Here, All Out Of Place
Losing My Memory, Saving My Face
Saving My Face, Saving My Face
Saving My Face.

Listening To What You Say
Even Though I Look The Toher Way
You Could Neve Rundertsnad The Feeling
Of What Im Leaving

Im All Out Of Love, All Out Of Faith
I Would Give Everything Just For A Taste
Everythings Here, All Out Of Place
Losing My Memory, Saving My Face
Saving My Face

Whoa, Ooh

Leave It All To Me
I Will Do The Right Thing
Baby Ill Be Everything I Need
Leave It All To Me
I Will Do The Right Thing
Baby Ill Be Everything I Need
Leave It All To Me
I Will Do The Right Thing
Do The Right Thing

Im All Out Of Love, All Out Of Faith
I Would Give Everything Just For A Taste
Everythings Here, All Out Of Place
Losing My Memory, Im Losing The Best Of Me.

Im All Out Of Love, All Out Of Faith
I Would Give Everything Just For A Taste
Everythings Here, All Out Of Place
Losing My Memory, Saving My Face
Saving My Face

Whoa, Ooh
 
Da, cel mai probabil sunt beata. For the first time in this life. Dar totusi mult prea lucida. Fuck!
 
Soooo lame!

ca pe mine insami

Daca pentru a evolua spiritual si a cunoaste profund si in adevaratul sens presupune un nivel de empatie dus la cote inimaginabile, atunci a judeca pe cineva si a i te considera superior este cea mai mare greseala. A te considera superior cuiva te rupe de  egalitatea  pe care o poti pune intre un om si un alt om ( in fata lui Dumnezeu cum se spune ca sa subliniezi  goliciunea  in fata gloriei divine a creatiei).  

Este trist sa observi ca omul nu a evoluat suficient incat sa fie mai empatic in bucurie decat in suferinta. Este sfasietor sa observi la o civilizatie de mii de ani aceasta stagnare , culmea, intr-o perioada in care cautarea de sine si incercarea de a evolua spiritual nu a incetat vreun moment.  

E trist ca inainte de  iubeste-ti aproapele  nu s-a exersat continuu  ca pe tine insuti .

 

Sa treci tot ce e in jurul tau prin propriul filtru. Sa intelegi totul  ca prin tine insuti .

Este pacat ca nu s-a insistat asupra masurii, asupra echilibrului obligatoriu   nici mai mult  dar  nici mai putin  decat pe tine insuti. Si astfel s-a ajuns la excese de ambele parti, unii neiubind pe nimeni decat pe sine, altii neiubind nici macar pe sine, altii daruind prea mult, sacrificand sinele.  

Pentru a ajunge in Rai nu trebuie sa iti dai averea saracilor atunci cand esti evoluat spiritual si detasat de ceea ce detii. Dar este ceea ce chiar trebuie sa faci atunci cand nivelul empatic e zero. Cand uiti ca nu esti superior nimanui, cand uiti ca intre un om bogat pe patul de moarte si un om sarac pe patul de moarte nu e prea mare diferenta.
 E trist ca numai in prezenta suferintei oamenii pot deveni uniti in constiinta, e trist ca un evreu si un arab se pot ruga unul langa altul pentru acelasi lucru si cu aceeasi intensitate, aceluiasi Dumnezeu, acelui Dumnezeu ce poate face ca un obiect din spatiu sa aterizeze acolo unde trebuie.
 Apollo 13 a intrat in istorie ca misiunea cea mai dificila a NASA. Celebra fraza "

Houston

, avem o problema", rostita de cosmonautii din statie, a ramas in istorie. Pierderea controlului asupra modulului punea in pericol succesul misiunii si exista riscul ca acesta sa aterizeze pe sol, facandu-se praf si omorand pe cei trei cosmonauti.
Salvarea a venit prin rugaciune. Milioane de oameni si-au indreptat ochii catre Dumnezeu si s-au rugat (in tacere sau cu voce tare) cu speranta ca cei trei astronauti se vor intoarce teferi acasa.
Chiar Senatul S.U.A. a adoptat o rezolutie in privinta rugaciunii. Intreaga planeta s-a rugat. Rezultatul a fost cel scontat, Apollo 13 reusind sa amerizeze in oceanul Pacific, iar cei trei americani au fost astfel salvati. Nimic in afara rugaciunii nu poate explica schimbarea de traiectorie a modulului american.

 

Ma doare ca pe tine insuti. Tte iubesc ca pe mine insami.  

 

Iti multumesc ca existi. Iarta-ma daca ti-am gresit.

 

Ma doare ca pe tine insuti, te iubesc ca pe mine insami.  

 

Ma bucur de tot ce te bucura.  

 

Ma bucur ca esti si ma bucur ca sunt. Fara tine nu as fi putut sa inteleg nimic.

Da, cu tine vorbesc. Poti sa zambesti. De fapt, fa-o cat mai des! :)

Zambeste tu si voi zambi si eu

 

 

 

 

 

Elegie

Inca am in urechi muzica de la sfarsitul acestei Elegy
Filmul ar avea tot ce trebuie daca nu ar avea din pacate prea mult.
Nu am mai plans asa cu foc de la The Bucket List si Non ti mouvere. Se pare ca pe aceasta Penelope chiar o prind rolurile cu sfarsit lacrimogen (ca mi-aduc aminte acu si de abre los ojos si vanilla sky)
 
Si totusi, poate ca ar trebui sa citesc carti” title=” carti” title=”cartea”>cartea “>cartea intai….
Presimt o calatorie cu mult mai interesanta…

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X